E o dimineata de sambata cu mult soare si vant taricel, de inceput de toamna. Am parcat masina pe un drum de camp, in lanul de porumb, am trimis copiii, impreuna cu tatal lor, pe pajistea dintre lanuri, sa inalte zmeie (ramasesera in portbagaj din vacanta). Porumbul uscat fosneste in vant, undeva, departe, se aude un tractor, poate o combina. Masinile suiera pe drumul national, la vreo 100 de metri. Ne-am oprit undeva pe langa Slobozia, in drum spre bunica, vrem sa o mai vedem o data, sa-i mai vada pe copii, inainte de a incepe scoala. In anul acesta, al pandemiei covid, nu stim cand vom putea sa o mai revedem in siguranta.
De ceva timp ma stradui sa obtin un interviu cu Alexandru Mironov si ieri s-au aliniat planetele. Am vorbit un pic la telefon si mi-a spus simplu:
-Maine dimineata am un pic de timp, suna-ma…
-Voi fi pe drum, trebuie sa mergem la…
-Nu-i nimic, suna-ma de pe drum.
Inregistrarea pe care o veti asculta este facuta cu telefonul meu, in timp ce apelul telefonic trece prin sistemul de sunet al masinii. Calitatea sunetului nu este grozava, deci, uneori se aude si vantul. La un moment dat, spre sfarsit, un tractor, din acelea cu o mare seceratoare in fata, a venit fix pe drumul pe care stationam, implacabil, amenintator, si a trebuit sa mutam urgent masina.
Asadar nu e cel mai bun sunet. Dar cred ca este unul dintre cele mai frumoase interviuri realizate de mine. Si asta pentru ca domnul Mironov vorbeste cu acea bucurie senina, aproape copilareasca, despre lucruri serioase si complicate, despre lucruri indepartate in timp si spatiu, despre trecut si despre viitor. Pasiunea, dragostea pentru cunoastere, transpare din fiecare fraza. Va invit sa-l ascultati.
