Dorin Moldoveanu este regizor de film si exploreaza noile mecanisme cinematografice, mijloace de a-l transpune pe spectator în poveste mai mult ca niciodata, pentru a putea face parte din acțiune folosind propriile mijloace. Este de asemeni un activist social, implicat in mai multe proiecte dintre care cel mai important este THATS, un proiect dedicat nevazatorilor.
321Future: Am gasit intr-un interviu povestea ta despre copilaria foarte creativa, dinainte de vremea computerelor. Cum crezi ca difera copilariile noastre de cele ale copiilor de acum?
Noi a trebuit sa ne creem copilaria, in timp ce copiii din ziua de astazi o primesc deja creata de altii, prin intermediul masinilor. Un joc pe calculator este deja creat si tu trebuie sa faci un traseu. Daca ar fi sa compar cu ce ne jucam noi cand eram mici as zice ca e la fel ca atunci cand te duci intr un parc de distractii si te distrezi asa cum au hotarat organizatorii, te dai prin toboganul asta, te duci pe montagne-rousse si ai experienta cutare. Din ce imi amintesc eu din copilarie, noi ne cream experienta, adica aveam niste lemne pe care le faceam sa fie si autostrazi si copaci si masini, in asta consta creativitatea, in a face cat mai multe jocuri cu aceleasi obiecte.
321Future: Un antropolog spunea ca cea mai buna jucarie din punct de vedere istoric si antropologic este un bat.
Dorin Moldoveanu: Sunt de acord, eu am avut parte de veri si ierni, de vacante petrecute la bunici, unde disponibilitatea jucariilor era si mai limitata, ma refer la jucarii ready-made, dar unde erau mai multi copii, copii care nu avusesera acces la computere, calculatoare, jocuri electronice de vreun fel. Jocul lor preferat era cercul pe care trebuiau sa-l urmareasca cu un bat, nu stiu daca are un nume acel joc, am observat ca cele mai populare jocuri nu au neaparat un nume. Nu exista asfalt ca sa te joci sotron, nu puteai sa-l desenezi in colbul drumului, dar stiu ca ne jucam, erau tot felul de activitati, de-a prinselea, de-a v-ati ascunselea. Nu erau jucarii, dar erau jocuri.
Eu, insa, am avut acces, inca din anii 90 la un Cip 02 sau 03, modificat de fratele meu, care a venit cu multe jocuri, le incarcam de pe caseta si ma jucam la ele. In paralel am avut si o carte cu jocuri pe care i le dictam fratelui meu si apoi le dadeam play si ne jucam la ele. Erau jocuri pe care le scriam dintr-o carte, in Basic, si apoi ne jucam. Era oribil, trebuia sa le scrii cateva ore ca apoi sa te joci, era foarte limitat. Basic era un limbaj lent si pentru orice grafica desenata trebuia sa scrii 5 minute. Nu era dificil, dar limbajul presupunea sa scrii foarte mult cod, ca sa desenezi o linie trebuia sa-i dai coordonate, grosimea liniei, ca sa scoata un sunet trebuiau specificati parametrii, intensitatea si lungimea. Dar mi-a folosit in viata aceasta experienta, prin faptul ca am devenit rabdator la dictare si la scriere.
321Future: Si tot pe atunci ai descoperit fotografia, mai intai ca hobby si apoi a devenit parte a carierei tale.
Dorin Moldoveanu: Tatal meu a fost cel care a descoperit fotografia, din primul lui salariu, la 17 ani, si a cumparat un aparat foto, aparat pe care il am si acum, daca nu-i fortam obiectivul probabil ca era intact. E un aparat italienesc care inca functioneaza, un aparat chiar bunisor, cu setari manuale. Si, cu aparatul asta, tata a documentat toate momentele importante din viata noastra. Prima data cand mi l-a dat sa fac fotografii a fost pe la inceputul anilor 90, cred ca aveam 9-10 ani, am facut fotografii la caprele bunicilor. Daca as fi avut si film in el – am aflat ulterior ca nu avea film – as fi avut cele mai frumoase fotografii posibile, imi amintesc exact cum am urcat pe casa, sa fac fotografie de sus, am facut portrete, ma apropiam, caprele ma placeau foarte mult si erau rabdatoare. Dar nu a avut film, am tot intrebat de el, dar acel film, de cand am facut eu poze la capre, nu exista.
Asa ca prin liceu mi-am cumparat eu un film foto si in urmatorea excursie cu familia am facut fotografii la ce am vrut eu. Primul meu film foto cu aparatul acela e foarte ciudat, am poze cu niste finuti plangand in telecabina de la Babele, niste fotografii atipice cu Crucea de pe Caraiman, o fotografie istorica cu mine si cu mama, niste fotografii ratate, din punct de vedere artistic, cu rudele, la cabana Omu si tot asa… Din punctul de vedere al tatei au fost un rateu acele fotografii, nu cred ca i-a placut niciuna, eu le-am revazut de curand si mi se par interesante, mai ales ca in una dintre fotografii nu am ochelari, nu stiu de ce mi-am scos ochelarii. Documentaristic sunt senzationale, dar din punctul de vedere al unui artist desavarsit cum era tata, nu erau ceea ce trebuie. Dar m-au ajutat.
In toamna urmatoare am inceput un curs de foto-video, era un curs de 2-3 ore, de doua ori pe saptamana. In primul an am avut un profesor care absolvise imagine de film la UNATC, ne-a adus niste filme si ne-am uitat la ele, daca ne duceam cu fotografii ni le comenta, ne-a dat si niste filmografie. dar se plictisea repede. In schimb, in al doilea an am facut cursul cu domnul Sburlan, un fotograf de ziar care avusese si istorie de fotograf profesionist. El avea o lada imensa de filme foto si hartie pe care ne-a pus o la dispozitie, si ne-a zis ca putem sa luam cate filme vrem, cu singura conditie sa le developam apoi si sa scoatem toate fotografiile. Noua ni s-a parut initial senzational, ulterior am descoperit ca e un chin foarte mare, nu neaparat sa developezi, ci sa scoti toate pozele, mai ales daca fotografiai niste prostii, in dublu sau triplu exemplar. Dura ore intregi chestia asta, asa ca am inceput sa fim foarte calculati, ce si cum expuneam, ce fotografii faceam, ne gandeam mereu daca merita sau nu sa facem o poza. Spre deosebire de cei care invata astazi fotografie digitala si sunt asa, trigger happy, fac si sute de fotografii intr-o sesiune, noi eram foarte calculati, trebuia sa le scoatem bine, pentru ca domnul Sburlan le si comenta apoi.
321Future: Asa e, acum vii din vacante cu sute, poate mii de poze, pe care nici nu mai ai rabdare sa le privesti …
Dorin Moldoveanu: Eu m-am invatat acum, din vacantele in care ma intorc cu sute de fotografii, sa le montez si sa scot din ele niste filmulete de 2-3 minute care sunt mult mai digerabile, pun si scris pe ele, o melodie, si experientele de vacanta se transforma in niste clipuri care sunt mult mai usor de urmarit decat un album cu 100 de fotografii. As incuraja pe toata lumea sa faca asta, mai ales ca acum sunt si aplicatii pe telefon care pot fi folosite. la un moment dat am vrut sa fac un curs de acest gen dar a venit coronavirusul si a ramas ca un plan de viitor.
321Future: Poate vei face un curs online!
Dorin Moldoveanu: Sigur, as putea face un curs online, ma gandesc la asta. As putea invata oamenii sa foloseasca aplicatii de mobil pentru a crea clipuri, nu neaparat cu poze din vacante, poate fi si ceva pentru afacerea lor, un film de prezentare. Sunt o gramada de chestii practice care se pot face cu un smartphone banal, si care pot fi vazute apoi, online, la o calitate foarte buna.
321Future: Cum a devenit pasiunea pentru imagine o cariera?
Dorin Moldoveanu: In liceu aveam 3 optiuni, stiam ca Regia de film era pe locul 1, dar eram constient ca admiterea va fi dificila, pentru ca in 2000 era complicat sa vad si cele 30 de filme din lista pentru admitere. Nu se dadeau la televiror, nu era pe atunci decat Cinemateca de pe Acasa TV si in cei doi ani in care m-am pregatit eu pentru admitere nu s-a dat nici unul din cele 30 de filme. Am gasit in Italia pe cineva care pirata filme si am cumparat de la el Morometii, La Dolce Vita si inca vreo doua, am mai gasit la biblioteca V.A. Urechea “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. La un centru de inchiriere de casete video gasisem Amadeus si l-am vazut o data, ceea ce a fost insuficient, pentru ca la admitere mi-au pus o intrebare din film si nu am stiut sa raspund. M-au intrebat ce e in spatele lui Amadeus cand da interviul cu Kaiserul. Era o carpeta pe perete, si asta am zis, dar m-au intrebat ce reprezinta carpeta. M-am blocat, am crezut ca glumesc, dar m-am uitat ulterior la film si am inteles ca era relevant, era o scena de vanatoare si avea sens, pentru ca secventa respectiva era ca o scena de vanatoare si Milos Forman pusese o referinta acolo, in spate. Pe caseta video de pe care am vazut eu filmul cred ca nici nu exista suficienta calitate, definitie a imaginii, pentru a vedea ce se intampla acolo in spate. Asa ca nu am intrat din prima, am ratat si admiterea la Matematica fiindca am fost bolnav fix in perioada aceea, am intrat la psihologie. In anii urmatori am persistat, eram in Bucuresti, am mers la Cinemateca, am vazut filmele, am citit carti, am facut si cursuri de pregatire la scoala, si am insistat suficient de mult incat sa intru la facultate.
Nu stiu sa spun de ce mi-am dorit asa de mult, cred ca imi placea ideea de a ma exprima prin film. In liceu am coordonat cenaclul literar si eram constient ca literatura nu este de viitor, ca oamenii consuma mai degraba continut audio-video, si mi-am zis ca, daca vreau sa transmit ceva oamenilor, nu literatura este solutia, e mai usor de comunicat prin video.
321Future: Am vazut ca ai avut cateva realizari remarcabile, as vrea sa-mi povestesti un pic despre proiectele tale.
Dorin Moldoveanu: Eu nu sunt neaparat incantat de traseul filmelor mele, cred ca cele din facultate ar fi avut o primire mult mai buna daca le trimiteam la festivaluri. Am fost increzator ca vor fi trimise, dar din pacate asta nu s-a intamplat. Asa ca, dupa ce am terminat facultatea nu am avut nota ca regizor sa depun proiecte la CNC, ceea ce m-a facut sa zic ca CNC-ul este doar pentru smecheri, si probabil ca in anii 2000 chiar asa era. Am ramas cu ideea ca, daca o sa fac vreo data filme, o sa le fac din resurse proprii, nu cu sustinerea CNC, ceea ce apoi am realizat ca este imposibil, mai ales ca proiectele pe care mi le-am propus sunt dificile, costisitoare. Nu as putea finanta asa ceva si nici nu ar fi normal sa fac filme de utilitate publica cu bani proprii.
Povestea cu genul de filme pe care le fac este mai lunga, inainte de a ajunge sa fac filme, in clasa a IX-a, m-am inscris intr un ONG, Prietenii Pamantului. Practic acolo am invatat sa filmez, cu ei am facut primele filme, pentru ca mi-au dat o camera video si la evenimente ma lasau pe mine sa filmez. Chiar luna viitoare voi incerca sa recuperez filmele acelea vechi, sa vad daca gasesc ceva util pentru un documentar.
Asta a fost o latura importanta, faptul ca faceam filme pentru un ONG, de informare publica, a contat foarte mult pentru mine, filmul mi se parea important ca mijloc de informare in masa. Dupa ce am terminat facultatea mi-am facut propria asociatie, impreuna cu un coleg de la Imagine de film, Asociatia pentru Dezvoltare Urbana. Prin aceasta asociatie am facut mai multe proiecte, pentru colectare selectiva, pentru siguranta in trafic, eram impartiti in mai multe directii.
Cand tatal colegului meu a inceput sa-si piarda vederea, colegul meu, Dan, a aflat ca nu prea exista proiecte pentru nevazatori. Pentru ca succesul celorlalte proiecte era destul de mic – lumea nu era interesata nici de colectarea selectiva, nici de siguranta in trafic – am decis sa facem proiecte pentru aceste categorii marginalizate. Ei au fost foarte receptivi, s-au bucurat de proiectele noastre asa ca am virat toata activitatea asociatiei spre proiecte pentru persoane cu dizabilitati, in special nevazatori. Iar acum asociatia are un proiect foarte mare, pentru care am atras finantare de cateva sute de mii de euro si dezvoltam o aplicatie, practic lucram la viitorul nevazatorilor.
321Future: Stiam ca folositi unelte apartinand viitorului…
Dorin Moldoveanu: In ultimii ani eu am fost interesat de VR si de fimele 360°, am facut un curs in Finlanda unde am invatat toate subtilitatile acestui nou mod de a face film, in care ii dai spectatorului libertatea sa se uite oriunde si trebuie sa stii sa-i captezi atentia acolo unde este important sa se uite, ca sa nu piarda subiectul. In general, intr-un documentar, manipulezi prin pozitia in care pui camera, ceea ce alegi sa se vada, asta e manipularea pe care o face regizorul. In schimb la video 360° nu mai exista genul asta de manipulare, pui camera undeva, se vede tot si spectatorul isi poate face o imagine de ansamblu. Omul care isi pune casca de VR pe cap se transfera practic in locul respectiv si poate vedea tot ce e acolo. Pentru o strangere de fonduri sau pentru a arata oamenilor ce se intampla in padurea amazoniana, sau pe un varf de munte, sau oriunde pe glob, video 360° mi se pare cea mai buna solutie, se poate integra in campanii de documentare.
Pentru o mai buna experienta de vizionare folositi casca VR.
Evident ca nu puteam face video 360° pentru nevazatori dar am incercat extended reality. In cadrul asociatiei noastre facem niste imagini tactile, care se pot intelege prin atingere, sunt niste desene simplute, comparabile cu clipart-urile, Extensia realitatii este practic o aplicatie de mobil care identifica, prin camera video, pozitia mainii nevazatorului pe plansa si poate da indicatii legate de portiunea micuta din desen care este atinsa. De exemplu, daca este un desen cu o rata ii spune ca atinge capul ratei, sau aripa. Nevazatorii stiu cum arata o rata pentru ca au acces la ratuste mici de plastic si cand ating o astfel de imagine o recunosc. Dar daca sunt imagini mai complexe, o catedrala, o cladire, munti, harti, chestii care nu pot fi atinse cu mana pentru ca sunt mult prea mari sau nu au acces, acolo este foarte utila tehnica asta pentru ca reusesc sa invete lucruri noi. Noi am editat, prin proiectele noastre, cateva carti cu imagini tactile, incepem cu imagini simple, catel, pisica, masina si ajungem la imagini complexe, gen harta unui parc sau a unui oras. Am facut in acest fel comunicare vizuala pentru nevazatori prin intermediul suportului tactil.
321Future: Mi se pare un potential imens, ma gandesc la transportul, in comun, la mall-uri, la aplicatii de orientare…
Dorin Moldoveanu: Da, si mai ales in contextul pandemiei este foarte util pentru ca nevazatorii pot invata la distanta, se pot descarca imaginile tactile si printa, cu o imprimanta speciala, sau daca nu au o astfel de imprimanta pot ruga o persoana apropiata sa le pregateasca plansele cu aracet. Noi am publicat pe site tutoriale despre cum pot fi pregatite acele imagini, prin tehnici diferite, cu pixul, cu aracet, prin embosare. O astfel de imagine costa 20 de lei, printata de Asociatia Nevazatorilor, dar ei si le pot face gratuit. Am avut un feedback foarte bun, anul trecut am fost prin tara, am avut vreo 30 de intalniri, cu asociatii de nevazatori, universitati, licee. Am invatat elevii de la Liceul de Arta sa pregateasca astfel de imagini cu aracet, care au fost apoi donate nevazatorilor.
321Future: E foarte interesant si acest aspect de implicare a comunitatii…
Dorin Moldoveanu: Mi s-a parut important sa-i implic pe cei de la Arhitectura in mod special, sa empatizeze ulterior, in cariera lor de arhitecti, cu nevazatorii, pentru a avea in viitor cladiri mai accesibile, mai prietenoase cu nevazatorii. Spatiul nostru public este greu accesibil pentru ei, sunt multe probleme cu care acestia se confrunta, borduri prea inalte, gropi in asfalt, masini parcate pe trotuare, culoare labirintice la metrou. Cred ca in administratie ar trebui sa existe oameni care sa cunoasca astfel de aspecte si sa incerce sa le imbunatateasca.
321Future: Ultima intrebare este despre viitor, la ce te gandesti, atunci cand te gandesti la viitor?
Dorin Moldoveanu: In 2013 am inceput scenariul unui film de scurt metraj, actiunea se petrece in Romania anilor 2038, este o distopie evident, actiunea se petrece dupa marele cutremur care urmeaza sa vina. As vrea sa transmit autoritatilor ca ar trebui sa investeasca masiv in preventia efectelor unui astfel de cutremur. Eu am trait, la un moment dat, intr o cladire cu bulina, cateva luni, pana mi-am dat seama ca eram surmenat, nu dormeam noaptea, aveam deasupra patului o crapatura si vedeam de la o zi la alta ca se mareste. Cand trecea noaptea metroul pe dedesubt cadeau lucrurile de pe pervaz, tremura tot blocul.
Sper sa pot gasi finantare, este un film de utilitate publica, ar fi parte dintr un proiect mai mare care se includa semniarii, eventual sa aducem si un simulator de cutremur, pentru ca toata lumea care are sub 40 de ani sa experimenteze ceea ce inseamna de fapt un cutremur serios. Ar trebui ca lumea sa inteleaga si sa stie si masurile de siguranta, ce locuri sunt safe in casa, faptul ca mobilele trebuie fixate de perete, ca e bine sa aiba un rucsac de urgenta pregatit si asa mai departe. Cred ca genul aceste de lucruri trebui facute pentru viitor, cei de la Decat o revista au un articol senzational in acest sens. Daca ma intrebi de viitorul Romaniei, si ar trebui sa aleg un factor decisiv, acesta cred ca este, pentru ca avem foarte multe cladiri vechi ale caror structuri au fost slabite de timp si de cutremurele anterioare. Dezastrul din 1940 a fost minor, in 1977 a fost mai rau, daca va mai fi un cutremur ma tem ca dezastrul va fi major. Si nu se pune problema daca va fi urmatorul cutremur; ci cand va fi.
321Future: Ca si cu pandemia…
Dorin Moldoveanu: Exact, ca si cu pandemia, se stia de mult ca va fi. La fel cum stim ca vor urma si altele, faptul ca suntem acum atat de conectati ne-a facut vulnerabili.
